Există echilibru între serviciu şi viaţa extraprofesională?

De câte ori nu v-aţi pus această întrebare? Eu personal...de foarte multe ori şi recunosc că abia în această perioadă am descoperit un răspuns după ce am vizionat un filmuleţ foarte interesant în cadrul unei conferinţe.
M-a ajutat să-mi clarific nişte aspecte, deşi în mare parte mă hotărâsem deja ceea ce-mi doresc în acest moment de la viaţă!
De mică am fost o fire ambiţioasă şi de fiecare dată parcă imi doream mai mult după ce realizam ceea ce mi-am propus.

Am facut o facultate şi ulterior mi-am găsit un job în domeniul pe care mi-l doream încă din anul 4 de facultate. Am început de "jos"...cum se spune, adica pe salariul minim pe economie, dar eram tare mândră că reuşisem să am un serviciu stabil încă din facultate.
La început a fost doar serviciu...dar ulterior...cu paşi repezi...mi-am dorit o carieră!
Care e diferenţa dintre serviciu şi carieră? Eu am înţeles-o şi mi-am asumat-o încă de la început. La serviciu te duci şi munceşti pentru un salariu, fără să iţi doreşti neaparat mai mult (asta nu înseamnă că nu poţi avansa), îţi vezi de îndatoririle tale şi cam atât. Dar când îţi doreşti o carieră, cum mi-am dorit eu..., automat vei munci mai mult, vei avea mai multe îndatoriri...pentru că dacă vrei o carieră...îţi doreşti să avansezi şi atunci automat trebuie să faci anumite sacrificii si cel mai întâlnit sacrificiu este timpul tău liber...Când îţi doreşti o carieră, îţi doreşti ceva în plus pe lângă simplul salariu, îţi doreşti să ai un post mai mare.
Pentru că mi-am propus şi am muncit mult mai mult decât îndatoririle mele normale...bineînţeles că am şi avansat destul de repede, ajungând în doar câţiva ani sa am un salariu bunicel pentru zona şi jobul meu, însă să vă spun şi ce a implicat să-mi doresc o carieră....
Mi-am dorit o carieră şi am reuşit să o am, însă cu foarte mult timp sacrificat din timpul meu liber, cu foarte multe ore lucrate peste program...ajunsesem să plec la ora 8 dimineaţa spre serviciu, şi să mă întorc frecvent pe la ora 8 seara, poate chiar şi 9 sau 10 seara....lucru deloc ok pentru viaţa de familie pe care începusem să mi-o doresc...
În momentul în care am avansat, normal că şi seful avea pretenţii din ce în ce mai mari, să lucrez cât mai mult şi de multe ori ajunsesem să lucrez şi pentru alte persoane, pentru că ţi se cerea şi trebuia să te conformezi...
Stresul era din ce în ce mai mare şi vă spun sincer că aveam zile în care ajungeam plângând acasă şi spunându-i soţului meu că..."nu mai potttt".....Da....aveam un salariu bun...la un moment dat, dublu decât al soţului, aveam cariera pe care mi-o dorisem....dar la un moment dat am simţit că nu mai pot!!! Deşi îmi plăcea ceea ce făceam, faptul că erai permanent sub stres şi monitorizat în fiecare clipă, în fiecare dimineaţă şedintă, seara şedinţă, telefoane peste zi să spui ce ai realizat din ceea ce ţi-ai propus dimineaţă...etc.
Dacă aş fi fost lăsată să lucrez fără să mă preseze cineva permanent, aş fi fost mult mai eficientă şi aş fi lucrat şi mai mult, pentru că repet, îmi plăcea ceea ce făceam, era ceea ce-mi dorisem, însă...nu în acest stil...
În fine...ca tot românul mă încurajam spunând că dacă cei din jurul meu rezistă trebuie să rezist şi eu...concept deloc sănătos pentru viaţa noastră personală...
Ajunsesem să vin acasă, plânsă şi obosită fizic şi psihic şi să nu mai fiu în stare de nimic :( Noroc că soţul meu a fost alături de mine şi m-a susţinut mereu.
Apoi...într-o zi...am aflat că sunt însărcinată... :) Ne doream un bebe şi când a venit vestea a fost un moment de bucurie.
Din acel moment mi-am dat seama că priorităţile mele se vor schimba...toată atenţia mea s-a canalizat asupra sarcinii, să fie bebe bine!
Cariera...deja devenise pe planul doi...începusem să refuz elegant să mai stau prea mult peste program, însă mi-am dat în continuare silinţa să muncesc cât mai eficient pentru a nu decade în ochii superiorilor.
Făceam tot posibilul să ma liniştesc, să nu mă mai stresez din pricina jobului, să nu mai plâng...ştiind că toate stările mele de rău pot afecta bebeluşul.
Când am intrat în prenatal, pot să spun că am răsuflat uşurată, prinţesa mea era bine şi sănătoasă în burtică , iar eu începeam încet, încet să mă liniştesc :)
Când mă voi întoarce la job, după ce se va termina concediu de creştere copil, ştiu ce vreau să fac în continuare! Carieră mi-am dorit şi am avut...de acum îmi voi dori doar să-mi pastrez jobul actual, care mă satisface din punct de vedere profesional şi financiar, însă nu cred că voi dori mai mult...
De acum familia este pe primul plan şi va trebui să reuşeşc să găsesc un echilibru foarte bun între serviciu şi viaţa mea personală. Şi ştiu că voi reuşi!
Voi reuşi să-mi păstrez şi jobul, pentru că-mi place ceea ce fac şi cum sunt o femeie ambiţioasă şi activă îmi doresc să fiu şi împlinită din punct de vedere profesional, dar îmi voi face timp şi pentru familia mea!
Acum am un motiv în plus si prinţesa mea merită toată atenţia şi dragostea mea!
Însă până atunci...ne bucurăm în continuare de timpul pe care-l petrecem împreună, pentru că...deşi nu se aştepta nimeni...mi-am ales să stau cu prinţesa 2 anisori şi să iau o indemnizaţie foarte mică...faţă de cum aş fi luat dacă alegeam să stau cu bebe doar 1 an (mă încadram undeva spre maxim...).... Însă am ales cu inima şi am considerat că nici o sumă de bani nu îţi va compensa zâmbetul pe care-l primesti în fiecare zi de la copil şi că nu mă voi mai întâlni cu aceşti 2 ani din viaţa prinţesei mele!
Ne descurcăm mai greu cu banii, având în vedere diferenţa mare de bani în minus...dar fericirea pe care o simţi când petreci timp cu copilul tău compensează totul! :)
Sunt o femeie fericită şi împlinită!

Voi aţi găsit echilibrul între serviciu şi viaţa extraprofesională?
Aştept să-mi povestiţi şi experienţele voastre!
În final vă invit să vizionaţi şi un filmuleţ foarte interesant al celor de la TMI

Acest articol este scris pentru proba nr 12 în cadrul competiţiei SuperBlog 2012
Menţionez că articolul este scris din experienţa mea reală şi sinceră.

Etichete: